1916-2016 Idilă, București (fragment)

(Dafina și Marcel sunt prieteni de ceva vreme iar în acest capitol ea încearcă prima dată sentimentul de gelozie. Sincer vorbind, ea e pe punctul de a face crize dar, ca de obicei, eroul nostru va reuși să-i potolească furia și să transforme o zi obișnuită în ceva special.)

Săptămâna următoare chiar el îi spuse că nu mai e nevoie să vină – avea pe cineva în vizită.

”Vasăzică cineva!” O femeie, desigur. O femeie neobrăzată, fără simț civic, lipsită de respect pentru proprietatea altuia, până și de milă. Își găsise o femeie cu care să-o înlocuiască nemernicul!…

Dafina turbă. Se proțăpi în fața ușii peste numai jumătate de ceas cât îi luă să lase într-o oarecare ordine lucrul de la biroul de diplome, sună nervos și intră aproape fără să dea bună-ziua. Se opri în mijlocul salonului uitându-se în dreapta și-n stânga, inspectând camera ca să găsească uzurpatoarea.

– Am venit! Am venit pentru că am crezut că ați pățit ceva. Ca să nu aflu eu nimica. Ca să nu se îngrijoreze d-na Domnica adică.

Baltazar purta niște pantaloni lejeri cu baticul galben la gât și ochelarii de citit pe nas. Nu-l prea văzuse cu ochelari, probabil că singur se considera mai puțin atrăgător cu ”stropitoarele”. Se duse spre locul său de la marginea recamierului cu privirile plecate. Ei începu să-i fie teamă, teamă de propria stânjeneală.

Deodată, în fund se auzi o ușă.

”Asta e, a ieșit de la baie târâtura! Să vezi ce șterg podelele cu ea!!”

– Permiteți-mi să vi-l prezint pe generalul Ivăncesei.

În cameră intră aplecându-se ca și cum era prea înalt ca să încapă în mod obișnuit un bărbat de vreo șaptezeci de ani. Cămașa deschisă la primii nasturi dezvăluia un piept viril; părul argintiu cu umbre de negru pe la urechi și frunte arăta că fusese brunet și încă unul frumos – ochii erau melancolici, corpul atletic și grația de lord ruinat de tot mai puțin de nonșalanța înnăscută.

– Am crezut că vă e rău. Iertați-mă, zise Dafina neștiind ce să facă cu lacrimile.

– Vă rog, o îmbie Baltazar arătându-i locul gol de lângă el. Eugene, asta-i fata care-mi ține loc de nepoți. Mă vizitează în fiecare miercuri și vineri după ce-și termină treburile de la biroul de studii universitare. Azi a crezut că mi-e rușine să zic ce mă doare și a venit în control.

– S-o fi speriat, zise generalul.

”Da’ nesuferiți mai sunt și bogătașii ăștia! Odată ce cunosc un ministru vor să știe și un general, dar și un lector universitar sau un atașat pe la ambasadă. N-ar lăsa nimic și pentru alții,” își zise amar deși nici ei nu i-ar fi stricat așa niște persoane în cercul de cunoscuți. Le ascultă fornăiala amabilă încercând să-și dea seama dacă acestui prieten, în mod particular, îi mai ardea de femei.

– Dânsul e un vechi prieten de-al meu și cumnat al iubitului nostru căpitan aviator Cosmin Paraschivescu.

– Cine?! Și mai trăiește?

Generalul îi răspunse făcând abstracție de calamitatea pe care o scosese pe gură uitând că nu se cade să aduci vorba de termenul de valabilitate în preajma celor mai vechi borcane din magazin:

– Nu, a murit prin 2003, singur în apartamentul lui de pe Eroii Sanitari.

– Și era aviator … Minunat!

– Sunteți arhitect, domnișoară? De obicei arhitecții cad într-o patimă ciudată pentru aviație, nu le mai stă mintea pe pământ.

– Nu, nu, sunt funcționară, dar mi-au plăcut avioanele de când mă știu. Mă rog, nu astea din zilele noastre. Alea din primul război mondial pe care au zburat diferiți eroi de-ai noștri.

– Eugene, îmi dai voie, te rog? Pe asta trebuie să i-o lămuresc eu. Dafina, în viață nu există eroi, draga mea. ”Eroul” e bruta cu care se laudă tabăra câștigătoare sau cel de care se rușinează pierzătorii. Un amărât care apără un biet petec de pământ și cărțile de istorie ale țării sale îl menționează cu nostalgie și un pic de ură, de parcă războiul ar fi fost mai ușor fără el. Ai făcut istorie la facultatea aia a dumitale, sper. Ei, dincolo de primele demonstrații pașnice, avioanele au fost folosite pentru a curma vieți, iar în zilele noastre ele îi traumatizează pe cei cu fobie de zbor sau plutesc prin lume căutând probleme care nu pot fi rezolvate decât printr-un război. Ah, și când îmi aduc aminte de vechii ”gladiatori ai aerului”!

– Chiar! îl îngână prietenul său.

– Și eu i-am dat băiatului meu numele unui aviator, generalul Ermil Gheorghiu. Ai auzit de el? Probabil că nu, dar a supraviețuit închisorii comuniste și e un model pentru tinerii ăștia molâi de azi. Apropo, parcă te-am auzit o dată folosind termenul de ”agarici”.

– Da, și ce-i cu asta?

– Horia Agarici e un membru strălucit al aviației interbelice și numai de ciudă, auzi?, pentru că a doborât avioanele bolșevice care atacau Constanța, au început să-i folosească numele drept insultă. Nu știai, acuma știi, așa că nu mai lăsa nici pe alții să-l folosească.

– Da, vă promit. Și când ziceați că a luptat? În ’41? Habar n-aveam, repetă de câteva ori până ca mintea ei să accepte matematica întregii situații. Agarici! Vă jur că n-o să mai las pe nimeni să ia numele ăsta în derâdere. I-ați cunoscut cumva pe unul din oamenii ăștia, d-le general?

– Nu, eram prea tânăr și pe deasupra infanterist. Dar fiindcă Zeagu a zis de bietul Cosmin … Da, el a fost un erou! Nu că a fost în război pentru că n-avea unde, știți și dumneavoastră orientarea statului din perioada aceea, dar oriunde era ceva de testat, un aparat sau un motor nou, el era primul. Da, i-a scăpat pe mulți de misiuni de care se temeau. O dată a dispărut șase ore într-o ceață cumplită, a aterizat cu motorul avariat și a salvat niște basarabeni care se rătăciseră prin munți.

Dafina aproape că se smuci din scaun, dornică să-l îmbrățișeze pe invitatul lui Baltazar de impresionată ce era.

– În anii din urmă i-au pregătit medalii peste medalii dar numai pe cea din tinerețe a vrut să o păstreze. A zis că dacă nu-i vorba de noroc atunci e Dumnezeu, iar dacă nu-i El, tot e cineva căruia trebuie să-i mulțumești. Sincer, cred că nu-i plăcea președintele de-atunci. Și a văzut cu ochii lui adevărata aviație: Bâzu, Mucenica, Di Cesare … Cu ei a crescut, cu icoana lor pe perete la liceul militar. Soldat de meserie, Zeagule, soldat ca și nenorocitul pe care-l vezi! Boală grea asta, am impresia că uneori dă în dambla. Ești capabil să faci cele mai tâmpite lucruri pentru niște chestii pe care alții nici n-ar putea să le explice într-o singură propoziție: demnitate, dragoste de neam, datorie … Ei, vai de fundu’ nostru!

Baltazar începu să râdă mângâindu-și gâtul ridat și Dafina avu pentru o clipă impresia că neastâmpărul degetelor l-ar fi dus mai degrabă către inimă, căci acolo îl mânca durerea vorbelor generalului.

– Să vedeți, se întoarse generalul către ea, în ’58 a fost dat dispărut în misiune. Era un zbor de rutină pe ruta București-Slobozia-Constanța când, pe la orele optsprezece, a dispărut de pe radar. Peste două zile i-au găsit avionul făcut zob iar el … nicăieri!

– Vai de mine! Ce i se întâmplase?

– Soră-mea Felicia care-i era pe atunci logodnică a înnebunit. Ceilalți îi spuneau să se mărite că probabil a fugit din țară sau a fost închis pe șestache, însă ea nici n-a vrut să audă. A continuat rugăciunile și vizitele pe la oamenii care urmau să-i fie socri. Și iată că după șase luni Cosmin a reapărut! Schimbat la față și ca psihologie, dar măcar s-a întors. A spus că a stat în căsuța unui bătrân pescar care l-a îngrijit ca pe copilul care îi pierise în război. Colegii îl credeau mort alături de mulți alții care au pierit aiurea, dacă mă întrebi pe mine, în conflictele astea secrete ale secolului XX. Am fost rude dar mai ales prieteni, zise dl. Ivăncesei cu un oftat, trădând o lacrimă în colțul ochilor căprui de ciocolată.

Astfel de gesturi îi erau necunoscute, prea păreau rupte din secolul trecut scenele cu bărbați care plâng! O scenă și o lacrimă aici, încă una și o lacrimă dincolo. Dar dl. Ivăncesei făcea parte din categoria bărbaților care iubesc cu putere: își iubesc nevasta, își iubesc mama, își iubesc prietenii, acei puțini aleși din anonimatul brutelor cu care se înțeleg fără cuvinte.

– Cosmin avea niște idei care te uimeau uneori. În vreo câteva rânduri m-a întrebat ce zice Biblia despre mersul timpului, m-a întrebat despre posibilitățile de transmutare temporală. Dar nu numai asta îl interesa ci și universurile paralele, teleportarea, și câte și mai câte! L-aș fi văzut mai degrabă inventator sau scriitor de romane S.F.

– Nu m-așteptam la una ca asta. Era cunoscut pentru calmul și profesionalismul lui, pentru devotamentul față de profesie, dacă vrei, dar pentru ideile creatoare nu! Și nu că n-ar fi avut suficientă inteligență! Oho, o avea din plin și în meserie, și în viața de zi cu zi, dar stau și mă întreb dacă …

– Păi asta zic și eu, că era foarte inteligent, doar că acel calm de care zici tu era mai degrabă melancolie. Întreaga lui față era o discordanță: ochii ăia blânzi și expresia încleștată, vocea fără puteri. Bietul tău cumnat! Ai fi zis că pierduse ceva foarte important în viață iar acum nu-și mai putea reveni. Ca unul din copiii ăia din basme care, pe linia tatei sau a mamei, au cine-știe-ce pile la zei și se nasc cu o lingură de aur în mână și, tocmai când s-au obișnuit cu statutul lor special, un vrăjitor rău le fură comoara. Ei, privirea asta hăituită de regret o avea Cosmin!… Privirea unei fericiri la care nu se mai poate ajunge.

– … Și nu era din cauza prăbușirii, căzu pe gânduri generalul, a faptului că a dat greș la manevrare. Știu pentru că l-am întrebat. Să fi fost o iubire?

– Se poate, dar părea mai mult pierderea unui principiu, a unui tutore poate, adică a unuia din acei stâlpi fără de care nu-ți imaginezi viața. Ce mai, o idee fundamentală la o tristețe fundamentală!

– Cred că exagerezi, Zeagule.

– Eugene, e cu putință? Eu l-am văzut de trei ori în viață și tot eu să-l cunosc mai bine?!

Dl. Ivăncesei nu zise nimic, semn că se gândea. Se vede că o atare posibilitate nu-l jignea ci doar îl mira.  

– Cosmin Paraschivescu părea omul care de tânăr a dat peste ceva major în viață și apoi a fost nevoit să trăiască fără lucrul acela. ”De ce a trebuit să pierd?! De ce tocmai eu?”. Genul ăsta de întrebări nu aduc înțelepciunea pe care se spune că omul o experimentează odată cu vârsta. Și la ce bună înțelepciunea?! Lingura de aur moștenită de la părinți, bogăția, odată smulsă, nici copilul nu mai e la fel. Prietenia! Eu asta cred că e, o prietenie fără de care căpitanul n-a mai fost același.

De astă dată generalul nu se mai avântă să facă presupuneri. Poate că obosise. Se aplecă spre ceșcuța de cafea și luă câteva înghițituri îndreptând spre Dafina privirea împăciuitoare a omului a cărui bună-dispoziție crește proporțional cu cantitatea de zahăr ingerată.

Baltazar părea obosit sau poate că povestea amicului lor îi intristase pe amândoi. Poate că pierderea linguriței de aur era contagioasă.

Către orele două se îndreptară spre antreu. Generalul își culese pălăria și se înclină în semn de rămas bun. Dafina își puse pardesiul dar față în față cu strada își aminti temerile ei de-acum două ore.

Ca să dreagă pierderea de prestigiu pe care o suferise prin apariția unei amante imaginare se hotărî să-l seducă pe dl. Baltazar. Așteptă ca dl. Ivăncesei să iasă și când Marcel se pregătea să încuie ușa se aplecă și-și apropie buzele de nasul lui bulbos:

– Mă bucur că v-am văzut azi. Ia spuneți, v-a fost dor de mine?

– Firește, răspunse el tâmp, ca și cum se străduia să traducă cuvintele unei limbi necunoscute. Cu genunchiul învelit în dresul negru se frecase de genunchiul lui osos; aplecată își pusese la vedere tot pieptul mascat de un sutien alb ce nu putea fi explicat nicicum pe sub rochia neagră. Binevoiți să vă dați un pic mai încolo, vă rog! Mă dor genunchii. Și zicând asta se frecă ușor ca pentru a îndulci ofensa. De altfel, adăugă râzând, nici nu se cade să spun unei domnișoare așa frumoase că nu mi-a fost dor de ea. Ha, ha, ha!

Simți că-i vine să vomite de rușine.

Alergă la baie unde stătu cinci minute înjurând prosperitatea Domnicăi care îi permisese să-i amenajeze Baltazarului o sală de baie mai luxoasă ca a unui hotel, cu o oglindă perfect lustruită în care ea se vedea stricată.

Că ea nu și-ar fi permis nicicând o astfel de baie nu încăpea îndoială, dar ca să-i vină să vomite pentru o simplă jignire?!

Era ridicol.

---