Fricile mele de copil

Chiar WordPress-ul mi-a dat tema asta de gândire intuind faptul că atunci când scrii pentru un Blog pe care uneori nici nu înțelegi de ce îl ții e posibil să rămâi în pană de idei. (Asta spre deosebire de cartea pe care știi de ce o scrii, și anume ca să-ți exorcizezi demonii sau măcar să-i îmblânzești, dar și acolo sunt șanse mari să întâmpini un ditamai writer’s block-ul.)

Așadar de ce îmi era frică atunci când eram mică?

Păi îmi era câteodată frică de întuneric și de fantomele din casă, destul de mici ca să se pună cu mine dar suficient de înalte ca să le pot vedea pe geamul ușii de la baie.

Îmi era frică de mama.

În adolescență îmi era frică să nu mă fac de râs.

Îmi era frică de Tarzan, un câine mare și lățos care stătea pe preșul bunicii-mii sau la intrarea în bloc și lătra la toată lumea. Era un câine teribil de independent, de aceea nu l-am putut ademeni niciodată nici cu mâncare, nici cu drăgălășenia mea. Și-mi mai era frică de Tex, Dobermannul care adoooora să iasă la plimbare în fața blocului, atrăgându-și o faimă egală cu cea a lui Michael Myers.

Îmi era teamă de durerea fizică și umilință dar căutam mereu ceartă cu lumea din cartier, luându-mi bătaie la un nivel aproape profesionist.

Îmi era frică să iau note proaste pentru că așa mă simțeam și eu, proastă.

Cea mai mare teamă a mea era ca lucrurilor drăgălașe pe care le iubeam să nu li se întâmple ceva rău. În această categorie intrau maimuțoii de pluș, cățelușii, personajele preferate din desenele animate, Joe Dassin, despre care am înțeles de la primul cântec că ”a murit”, deci nu se mai poate bucura de vacanța de vară la fel ca mine, oamenii buni și în general cam toate lucrurile frumoase din lume.

Și mai era o frică, una atât de puternică încât mă urmărea și în somn dar asta nu înseamnă că nu mă întâlneam cu ea și ziua. Practic aveam coșmaruri cu ochii deschiși. Cum însă e atât de adânc înrădăcinată în mine și nu am găsit până acum nicio explicație pentru ea, n-am să o spun! O s-o numesc doar my primal fear.

De ce îmi e frică acum?…

De neputința părinților. De ideea de a duce o viață mediocră deși n-am făcut nimic remarcabil. De ridurile de care n-am aflat încă din revistele de frumusețe sau de alea de care am aflat dar am crezut că nu mă vor ajunge. De faptul că lucrurile bune pe care le-am făcut deși îmi pierdusem încrederea în omenire nu și-au atins ținta și s-au pierdut cumva în univers. Cu alte cuvinte, că nu am reușit să fac lumea mai bună deși am încercat.

So here, my post on demand is over.

Proud member of The TRUE TO MYSELF Organization.