Cine este dl. Precupețki?

Primul interviu a avut loc în toamna anului 2017. Pe atunci dl. Precupețki avea 87 de ani. Este născut în 1929 iar azi, în ajunul sărbătorii de Bobotează, se apropie de centenarul de care se bucură și eroul meu din 1916 – 2016 Idilă, București deși niciunul dintre noi nu putea ști lucrul acesta la vremea respectivă. Eu abia mă apucasem de roman iar el fusese de acord să participe la interviu cu convingerea că numai o persoană tânără îi poate duce mesajul mai departe.

L-am cunoscut în septembrie. Era o zi călduroasă și ne-am văzut în parc, altul decât cel din roman, în compania nepoatei sale. Rămăsese să ne revedem imediat dar dl. Precupețki a avut nevoie de o intervenție chirurgicală și nu m-a putut primi decât la jumătatea lui noiembrie.

Mi-a deschis personal ușa vilei sale din Cotroceni, nicidecum epatantă ci mai degrabă liniștită și posacă precum o bunică de modă-veche. M-a uimit cu multitudinea de opere de artă moderne pe care eu nu le gust și cu o colecție ciudată de veșminte tradiționale, coifuri și pistoale. N-aș putea să zic că era o colecție de armuri; erau mai degrabă piese disparate, din perioade distincte, și cu toate acestea aerul pe care-l respirau era același – dragostea d-lui Precupețki pentru istorie și frumos.

Pe atunci nu știa că eu venisem mânată de aceeași dorință și că el era coiful sau cingătoarea pentru care îmi străluceau ochii …

Interviurile sunt în număr de cinci, plus câteva discuții pe care le-am avut cu ocazia unor concerte sau lansări de carte și pe care le-am publicat ca ”pastilă”. Nu sunt jurnalistă dar dl. Precupețki a fost generos cu timpul și priceperea lui.

Cu speranța că introducerea aceasta va fi singurul moment când deranjez intimitatea pe care domnia-sa știe s-o creeze, purced la a vă relata vorbele ce le-am schimbat.

Bună ziua, d-le Precupețki, și vă mulțumesc că ne-ați primit. (Vorbind astfel mă gândesc la toți cei care, citind aceste rânduri, pătrund în intimitatea sa ca niște musafiri care nu aduc praf pe picioare dar ceva urme tot lasă.)

Aș!… În afară de rude și de doi prieteni care mă mai vizitează o dată primăvara și-apoi toamna nimeni nu mai trece pe la mine. Tineretul doar ca să facă sondaje dar eu îi primesc și pe-aceia. Așa că eu vă mulțumesc.

Sunteți foarte amabil. Spuneți-ne ceva despre dvs, vă rog: unde v-ați născut, cu ce vă ocupați … Cum ați ajuns să fiți un om așa de împlinit, cum singur vă recomandați?

Sunt născut în 1929, pe 2 noiembrie, dar ziua mi-am sărbătorit-o mereu cu mai mult fast în aprilie când e sfântul meu ocrotitor. Asta pentru că atunci e cald. M-am născut în județul Constanța, dintr-o mamă grecoaică și un tată pe jumătate grec, jumătate român. Cred că avea și oarece sânge evreiesc în el. Și țigănesc, dacă stau bine să mă gândesc. Mare bandit!… Mama vorbea mai bine româna ca el și-a ținut ca eu să mă duc la școală și să studiez. Apoi m-au trimis la liceul militar și la o școală de comerț dar toate astea au fost întrerupte o dată de mine și-apoi de evenimentele istoriei. Doi ani de pauză … În ei am studiat și-am alergat după fete. Am și citit, am încercat chiar să învăț o meserie pentru că nu știam încotro se duce lumea, dar mai mult am alergat după fete. (Râde.)

Ați făcut deci o școală economică. După aceea ce s-a întâmplat? Ați plecat pe mare?

Dragă, prima dată am plecat când aveam vreo 17 ani, pentru două luni, și mama s-a supărat teribil. Două luni într-o vară, știu că n-am lipsit decât o săptămână de la școală. Îl tot certa pe tata că m-a luat cu el dar când a văzut că m-am deșteptat și am mai crescut nițel a lăsat-o mai moale.

Și ce-ați învățat din această experiență?

Că marea e atotputernică. Că natura e la fel de capricioasă ca oamenii dar că are o noblețe pe care noi nu o egalăm. Valoarea prieteniei și-a cuvântului dat. Manierele chiar.

Serios?… Pe mare?

Sigur că da. Acolo nu că-i vorbești celui de lângă tine ca unui prinț dar trebuie să simtă că-i respecți părerea. Doar sunteți amândoi pe același vas și-aveți același țel: să vă întoarceți sănătoși acasă, dacă se poate și cu niște bani în plus. Dar pentru asta trebuie să fii de încredere și să faci mereu ce-ai zis că faci. De-aici noțiunea ”cuvântului dat”. În ziua de azi omenirea nu mai știe lucrul ăsta sau, dacă-l știe, nu-i mai pasă. Ce așteptări să avem de la bieții tineri de 20 de ani când bărbați în toată puterea firea își iau cuvântul înapoi și-și părăsesc casă, familie, tot?… Nu poți să faci așa ceva, ai promis ceva în fața Domnului.

(Dl. Precupețki pare realmente deranjat așa că îl las să divagheze pe tema muzicii, moment în care îmi aduce un ceai și pune un vinil cu un compozitor pe care nu îl cunosc dar aflu că este Pachelbel, profesorul lui Bach.)

Abia după facultate m-am apucat serios de drumuri. La 30 de ani am făcut prima dată avere.

Cum ați reușit acest lucru?

În ’48 noi am șters-o din România. Rudele ne-au ajutat să ducem o viață decentă în Franța, unde am stat până pe la 40 de ani când am plecat în Anglia. După Revoluție ne-am întors; părinții mei nu mai trăiau dar îi aveam pe ai nevesti-mii. Fănel, socrul meu, a plâns când a pus piciorul pe pământ românesc, deci a murit cu un vis împlinit.

Tata nu fusese un om bogat. Comerț făcea, dar nu cât să ajungă miliardar. Cred că cel mai mult îi plăcea că vede lumea. Bine că nu-i plăcea băutura, altfel se alegea praful de noi! Știți și dvs. cum e cu oamenii ăștia. Patima o au ei, dar de pătimit pătimesc famiile lor. (Gesticulează spre bucătăria unde, mai târziu aflu, e o icoană pe lemn la care se mai spovedește din când în când.) Eu am dat lovitura pe la 30 de ani după un drum în Arabii. A fost frumos, a fost și periculos, dar m-am întors bărbat adevărat.

Și-apoi ce s-a întâmplat?

Nu peste mult timp m-am însurat, mi s-au născut două fete și-am început să stau și eu după toanele nevesti-mii cum stau toți bărbații. Asta e o datorie sacră: să te supui, altfel femela nu vrea să-și facă ”cuib” cu tine. Bine, mie mi se părea fantastic să am o femeie despre care să se zică că e a mea, eram mândru că i-am dat numele meu.

Apropo, de unde vine numele acesta, ”Precupețki”?

Să știi că nu l-am avut dintotdeauna. Eu am un nume ciudat, o încâlcire de rusă și greacă cu sonoritate bolovănoasă, dar n-am să ți-l spun. ”Din motive de securitate”, se scuză cu un zâmbet. Nu e vorba bineînțeles de nicio securitate ci de urâțimea lui. Numele meu înfrumusețat mi l-au dat oamenii. L-am adoptat cu totul în 2000 când mi-am schimbat primul buletin. Cu adresa de Constanța, căci altfel eu eram născut într-un sătuc amărât.

V-au afectat războaiele, evenimentele din țară sau din străinătate?

Bineînțeles că m-au afectat. Când am plecat am vrut să mă sinucid, abia terminasem liceul și aveam o dragoste aici. Bine, una cam nefericită, căci fata nu mă iubea dar mă ținea de rezervă până la întoarcerea iubitului ei. Am înțeles că s-a căsătorit mai târziu cu fratele lui. Au plecat din țară și și-au făcut o casă la Lisabona dar ea a fost tot nefericită. Normal, dacă nu m-a ales pe mine!…

Să vorbim puțin despre viața în pribegie … Să vorbim despre Franța!

Mai bine nu. Știi că m-am săturat?… Nu m-am întors în România ca să vorbesc de vremurile care par ca ”o altă viață” pentru mine. Dar am căutat să fiu cât mai serios și să înțeleg cultura țării care m-a adoptat. Am lucrat bine cu englezii, cu grecii și nemții și mai puțin cu italienii. Dar când știi că toți suferiți de-aceeași boală – aceea de a nu suporta să simți picioarele pe pământ mai mult de câteva luni pe an – parcă ai altă înțelegere pentru bolile lor mărunte.

Problemele au fost toate din cauze politice. Într-o vreme aduceam mirodenii din Irak și dup-aia aflu că s-a pus embargou. A trebuit să aruncăm totul în mare. Poate mi-a ajutat faptul că nu m-a interesat să fac avere. Voiam numai să fiu ca taică-miu, așa că nu mă interesa dacă într-un an trimiteam cinci vapoare sau abia adunam comenzi pentru unul. Nevasta m-a ținut ocupat – asta până a divorțat, dintr-o nebunie oarecum – deci n-am suferit vreo depresie când n-am avut profitul scontat.

Cum și când v-ați hotărât să vă întoarceți?

Noi am fost plecați o vreme și în America. Acolo am primit ”veștile bune”, ca să zic așa, și ne-am întors mai mult din curiozitate. Poate și de dor, dar n-am fi vrut să recunoaștem. Eram curioși să vedem ce-o să se mai întâmple. Nu ne-am mutat cu totul aici dar ne-am făcut o căsuță, am reluat legătura cu prietenii și am pus pe picioare o nouă firmă. O vreme a fost foarte greu. Nu pentru afaceri, pentru că astea merg bine dacă înțelegi că vremurile s-au schimbat și nu mai vrei să fie totul ca în tinerețea ta. Grea a fost însă adaptarea. Lumea era secătuită de puteri iar puțina speranță pe care ne-o aprinseseră evenimentele din ’89 a fost canalizată în direcții greșite și folosită de alții.

Cum era lumea după Revoluție? Cum ați perceput lucrurile?

Era greu să ai din nou încredere. Țiu minte că vreo doi ani, după mineriada din ’91 cred, m-am simțit de parcă avea să explodeze o bombă. O auzeam cum ticăie – și o auzeau și alții – și așteptam să se întâmple ceva. Nu știam exact ce, dar știam că nu-i a bună pentru bieții români. Dar răul cel mare, privatizarea, s-a făcut pe tăcute, adică nu s-a spus direct ce se urmărea. Vreo câțiva ani mi-a fost destul de greu. Am pierdut și bani, am pierdut și din afaceri. După anii 2000 mi-am revenit. Atunci a intrat și Paul, fiul meu, în pâine și cred că s-au schimbat lucrurile. Vezi tu, suflu tânăr!… Ăsta-i secretul.

V-ați simțit prost că ați lăsat cârma?

Ah, dar n-am lăsat-o! Oamenii pe mine mă știau și chiar dacă nu mă știau, tot cu mine voiau să vorbească. El venea din când în când în România și la început au fost disensiuni din cauza asta. Noroc că eu am un băiat inteligent și a înțeles că de la ”leul bătrân” înveți meserie până să-i dai un șut undeva. Când au început să apară nepoții m-am mai liniștit. Alergam după ocazii – așa numeam eu afacerile mari – și după femei. Femeile frumoase mi-au plăcut întotdeauna, dar mai ales alea care știu să fie femei, care nu zbiară la tine. Mai țipă femeia dar nu tot timpul. Bine, acuma mai depinde și de cât de prost ești tu!

Băiatul meu se ocupă singur de companie de vreo douăzeci de ani. Dar să nu vă imaginați că e dintr-acela ce nu știe altceva decât muncă. Are soție, citește, călătorește. Are grijă de copiii lui, adică nu e cum sunt oamenii ăștia de afaceri de la noi de-i vezi desfigurați. Noi în România am preluat greșit zelul american pentru muncă. La noi s-a ales praful … din mai multe puncte de vedere!

De ce credeți că merg lucrurile așa?

Comunismul ne-a făcut mult rău. Prin intuiție sau prin studiul istoriei românii au înțeles chestia asta și știm că ne-a stricat fibra de oameni de onoare pentru vreo cincizeci-o sută de ani. Apoi a mai venit și societatea asta de inspirație anglo-saxonă care ne spune că numai singur poți să reușești. Deci nici bine nu ne-am tras sufletul după o exagerare că a apărut o alta!… Dar răul cel mare comunismul l-a făcut. Uită-te la noi: doi oameni se adună ca să dea în cap unui al treilea dar nici vorbă să se adune toți pentru un interes comun. Trebuie să mai curgă multă apă pe Dâmbovița ca să treacă și nenorocirea asta. Până nu vom învăța să luptăm alături de oameni care nu ne plac dar cu care suntem în aceeași oală politicienii o să-și tot bată joc de noi. Politicienii, băncile, jurnaliștii. Ăia răi care ne țin ocupați cu prostii, firește.

Și?… Românii și-au dat seama de lucrurile astea?

Unii da, alții nu. Unii și-au dat seama și nu le pasă. Își văd mai departe de ciorbica lor, de grătărelul și nevasta lor – și ăsta nu-i un lucru rău, că astea îți dau putere. Dar după grătar urmează și treaba, nu doar să repari o țeavă în casă și să-i iei rechizite lu’ fiu-tu, ci să vezi că o să aibă parte de o societate mai bună. Știți cum e legea compromisului la muncă: ”Acceptă orice, mai puțin ce nu l-ai lăsa pe fi-tu să facă”. Pentru că dacă tu accepți și după tine alți zece, o sută și încă o mie, peste cinșpe ani când o să fie fi-tu la muncă, ceea ce a fost o excepție pe vremea ta la el va fi o regulă. Nu-i ușor, e o luptă, dar copiii noștri merită, nu?

Și pe lângă cei care se mulțumesc cu ce au, au mai apărut și ”deștepții”. Nu numai ăștia care-și fac de lucru pe lângă politicieni sau marile companii, ci oameni ca mine și ca dumneata care au luat-o pe calea necinstei. Decât să piară cu mulțumea preferă să ducă ei la pieire pe-un altul care nu-i la fel de înțelept.

Deci suntem cu toții vinovați.

Ei, sunt și cei care nu știu, care nu înțeleg ce se întâmplă în România sau prin lume, dar acolo sunt alte probleme. Cum să zic?… Omul nu pricepe, nu vede dincolo de sudoarea lui și perna pe care-și culcă obrazul. Dar majoritatea cred că știu. Stau și așteaptă. Asta-i cel mai rău! Vedeți, în alte țări nu așteaptă nimeni și treburile merg mai bine, acolo se forțează lucrurile.

În încheiere îi mulțumesc pentru timpul acordat și-l întreb dacă a mai dorit cineva să-i ia vreodată interviu.

Cred că de vreo două ori. O dată la începutul anilor ’60, la Paris, când eram deja cunoscut și oamenilor le făcea plăcere să citească despre românii care ”s-au ajuns”, și altă dată prin ’90 ca să mă întrebe cineva dacă eu sau ai mei am colaborat la Securitate. N-am colaborat!… Aveau ei destui securiști pe-acolo ca să nu mai aibă nevoie și de alții. Și știu că cineva s-a oferit acum câțiva ani să scrie o carte despre viața mea dar n-am vrut. ”De vorbă cu un armator”, așa voia să se intituleze.

Vă dați seama, trebuia doar să scoată cineva o literă și ieșea o nebunie: ”De vorbă cu un amator”!… Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie așa ceva.

Îi mulțumesc și eu, sorb ultimele înghițituri de ceai și mă îndrept spre ieșire. În aceeași seară, la telefon, cădem de acord să ne vedem vinerea următoare.

Proud member of The TRUE TO MYSELF Organization.